miercuri, 31 august 2016

Radare în cascadă și autoturism neinscripționat, pentru urmărire: noua metodă a polițiștilor rutieri din Neamț!

Radare în cascadă și autoturism neinscripționat, pentru urmărire: noua metodă a polițiștilor rutieri din Neamț!

poza stire radare in cascadaIeri, în intervalul orar 07.00-11.00, polițiștii rutieri au acționat cu aparatele radar din dotare pe tronsonul de drum Piatra Neamț-Roznov, pentru reducerea accidentelor rutiere produse pe fondul vitezei excesive. Astfel autospecialele de poliție dotate cu aparatura video au fost poziționate în cascadă, fiind folosit inclusiv un autoturism neinscripționat pentru înregistrarea abaterilor.
În urma abaterilor constatate, polițiștii au aplicat 28 de sancțiuni contravenționale, pe loc, conducătorilor auto care au încălcat regimul legal de viteză, iar alte 10 sancțiuni vor fi aplicate în lipsă, în următoarele șase luni, persoanelor care au condus autoturismele înregistrate depășind limita legală de viteză în localitate. Polițiștii au reținut un permis de conducere pentru depășirea cu peste 50km/h a limitei legale de viteză.
Astfel de acțiuni vor fi continuate în următoarea perioadă, pentru reducerea victimizării participanților la trafic pe sectoarele de drum cu risc accidentogen. Totodată polițiștii vor folosi autospeciala neinscripționată pentru a înregistra abaterile, urmând ca, după identificarea persoanei care a condus autoturismul, să fie aplicată sancțiunea contravențională. Sursa: IPJ Neamț
Romanul Financiar

Limba română. Supraviețuirea ca destin

Limba română e o limbă de supraviețuitori. E o limbă care, teoretic vorbind, n-ar fi avut cum să existe (fiind născută din geminarea a două limbi care, tot teoretic vorbind, n-ar fi avut cum să se gemineze, latina și slava, prea radical diferite în spirit), vorbită de un popor care, la rândul lui, n-ar fi avut prea mari șanse să existe (strivit între atâtea imperii enorme, la rândul lor incongruente și nemiscibile). Prin urmare, geniul limbii române e acela de a fi supraviețuit – printre atâtea condiții care o făceau improbabilă; ba chiar de a fi supraviețuit cu toată vitalitatea și splendoarea pe care le atestă poezia ei, despre care un mare poet american (îl numesc aici pe Ilya Kaminsky) a scris recent că are un spirit al urgenței care o individualizează în toată poezia lumii de azi.
E o limbă a supraviețuirii în condițiile cele mai implauzibile, așadar. Aceasta e performanța ei; și tot acesta e și marele ei neajuns. Fiindcă supraviețuirea se poate manifesta și en beauté, ca demonstrație strălucitoare a unei vitalități secrete, neașteptat revelate; dar și ca adaptabilitate facilă, ca ingeniu al mutației cameleonice, o supraviețuire de grad zero, i-aș zice, al cărei singur scop e persistența strict vegetativă. Există, vreau să spun, o estetică a supraviețuirii – poți supraviețui frumos, creator, valorificând suplimentul de existență în așa fel încât forma lui să justifice șansa de a-l fi primit; dar o poți face și în nepăsarea și în ignorarea voioasă a oricărei idei posibile de frumos, supraviețuind strict biologic, fără încercarea de a da vreun sens excedentului de existență. Estetica aceasta a supraviețuirii implică, după cum se vede, și o etică deloc camuflată.
Limba română, cu geniul ei al supraviețuirii, ne-a făcut posibile ambele ipostaze. În fond, tot ceea ce s-a scris strălucitor și durabil în această limbă a fost un exercițiu de supraviețuire. Cineva a supraviețuit, disperat și exemplar, propriei istorii, propriului popor, uneori propriei limbi. Iată un exemplu: Mircea Ivănescu, poetul cel mai influent al ultimei jumătăți de secol, mi-a spus, cu vreo doi ani înainte să moară: „Știi, eu am încercat ca, în poeziile mele, să nu se simtă deloc că ar fi fost scrise într-o țară aflată sub ocupație totalitară. Ca, dacă cineva le va citi peste câteva decenii, ele să pară scrise într-o lume cu totul liberă. A fost încercarea mea de a pune în paranteze răutatea istoriei”. Și, într-adevăr, citind poemele lui Ivănescu azi, te izbește libertatea lor extraordinară, puterea lor de a se păstra curate în cele mai mizere vremuri. Pentru Mircea Ivănescu, acea limbă română a poemelor lui i-a făcut posibilă supraviețuirea în vremuri ale exterminării – fizice și morale, deopotrivă. E o fabulă exemplară, printre atâtea altele, despre tipul ideal și admirabil de supraviețuire pe care limba română îl face posibil. La care ne dă acces – dacă vrem și știm cum să-l aflăm.
Tot limba română ne documentează însă, și tot cu asupra de măsură, și mica supraviețuire, forma ei coruptă și meschină, cea a adaptabililor care pot lua orice formă, în disprețul oricărei norme a frumosului sau a binelui. Supraviețuirea formelor fără norme – sau, spus mai puțin retoric, supraviețuirea șmecherului, fie el politician, afacerist, artist de Academie sau de Uniune, jurnalist, șperțar, avocat, ideolog, doctor în Drept și alte categorii din aceeași făină. (Deși nu categoriile sunt vinovate, ci imposturile pe care le tolerează.) Toate aceste ipostaze ale micii supraviețuiri sunt documentate în limba română, în varianta ei publică; nu dau exemple, e inutil, le vedem zilnic, iar Andrei Pleșu și Radu Paraschivescu le-au comentat cu mai mult talent și competență decât aș putea să o fac eu. În orice caz, a supraviețui atât de meschin implică nu doar costuri etice, ci și estetice. Urâțirea limbii române din ultimele decenii de aici vine – din adoptarea ca mod de viață a unei supraviețuiri de grad zero. Din confundarea vieții nu doar cu o supraviețuire – ci cu una mică, meschină, inestetică, inertă etic.
Doar atât țin să mai remarc, în această privință: se spune frecvent că, urâțindu-se, limba română a fost infestată de kitsch. Nu e așa. Kitschul, după o definiție arhicelebră a lui Milan Kundera, „cʼest la negation absolue de la merde”, o negare radicală a dreptului de existență în artă al materiilor impure. Artistul kitsch nu înțelege că arta se face și cu lucrurile repulsive și hidoase ale vieții – de la Oedip până la Karamazovi, exemple în acest sens sunt legiune. Kitschul însă refuză categoriile estetice negative și, ca un efect de compensare, estetizează excesiv. O icoană nu e frumoasă pentru artistul kitsch până nu e desăvârșită cu o instalație de LED-uri policolore; un îngeraș de gips nu poate fi frumos până când pe aripile lui nu e lipită o blăniță roz, eventual upgradată cu niscaiva sclipici; ș.a.m.d. Kitschul e tocmai acest exces de estetică; de care limba noastră actuală, așa cum o auzim la televizor sau cum o citim în ceea ce impropriu încă mai numim articole de ziar, nu se poate face în nici un caz vinovată. La cât e de inestetică în aceste ipostaze, biata noastră limbă română de azi e limba anti-kitsch prin excelență.
Limba română e mediul genial care face posibile ambele tipuri de supraviețuire: și cea a lui Mircea Ivănescu, și aceea a politicianului român (pe care-l las dinadins anonim – fiindcă acesta e destinul lui, pe termen mediu și lung). Născută din geminarea implauzibilă a unor limbi teoretic nemiscibile, a căpătat o flexibilitate sintactică ieșită din comun, o polisemie de o bogăție perplexantă, o topică de o permisivitate implauzibilă. Calități majore care, pe de o parte, ilustrează o compensație eflorescentă a supraviețuirii; pe de alta, sunt condiții de existență atât pentru o mare literatură (adică pentru un exercițiu de supraviețuire majoră), cât și pentru o viață publică de o meschinărie barocă (și corespunzătoare, firește, unei supraviețuiri de asemenea meschine).
Condiția noastră de supraviețuire ne e asigurată prin simplul fapt că suntem utilizatori ai acestui mediu genial (dar neutru în sine, ca orice mediu); rămâne doar să ne alegem tipul de supraviețuire. Să nu lăsăm proliferarea quasi-buruienoasă a supraviețuirii meschine să facă această alegere mai dificilă decât e; în realitate, simplul fapt că limba română face posibilă acea supraviețuire înaltă e un argument decisiv. Și, întrucât tipul de supraviețuire pe care ni-l alegem devine însuși imperativul nostru etic, un teribil dar pe care ni-l face.
Chiar așa: limba română e supraviețuirea devenită destin.

Neagu Djuvara, universalul concret al civilizației românești din epoca interbelică

Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea ideile în carne și oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariția lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viață și dincolo de moarte. Explicația forței acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinității este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creștinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicații ori explicații ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinația romantică spre distrofia fizică prin injoncțiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în știința modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minții și corelațiilor lor stabilite prin ecuații este o metodă a științei și o realitate a tehnologiei.
Parte a fascinației față de posibilitatea de a vedea idei în carne și oase este înclinația de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialității individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franța avea să spulbere Prusia (Jena și Auerstädt) și la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-și călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne și oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraș pentru a-și inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii și o domină.”.
De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori națiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii și de universal concret, nu ca naționaliștii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate și sinteză, cădea pe faptul că anumiți indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.
La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.
Țara noastră și-a avut contribuția ei la sminteala și nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât și-a imaginat, a știut ori a putut înțelege. Nu a pierdut doar teritorii: a  pierdut și reușita modernizării, și momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — și-a pierdut cultura libertății și și-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoițescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să‑și spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoițescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic și tragic în istorie pretinde națiunilor și culturilor să își spună în mod obligatoriu cuvântul.
Când am ieșit din comunism, parcă fuseserăm schimbați: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arțag și cu considerație față de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizației prin care înfloriserăm social și moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiți, nu ne mai revoltam că eram umiliți, furați și mințiți și învățaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm și mințim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea și să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înțelegem reușitele adevărate și ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligență.
Am ieșit din război și din comunism adânc dezbinați, împărțiți între cei care își mai aminteau ori voiau să-și amintească ce fuseserăm și cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-și mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuității, fie dintre cei care supraviețuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorși din pușcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi și adaptați, nici cei noi și adaptați, nici cei conștienți de falsitatea din jur și care i se împotriviseră în interiorul adaptării și supraviețuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Firește, mai erau cei fugiți în afara țării, cei care se refugiaseră fără să fie pătați. Pentru cei rămași în țară, aceștia au urmat o linie de evoluție care amintea cel mai bine de civilizația interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supraviețuirea literei nu garantează conservarea spiritului: și aici, supraviețuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizații românești, în care condițiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiați, atomizarea și ghetoizarea comunităților românești, precum și mizeria morală a eșecului repetat și-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilații nu rămăseseră cu adevărat întregi.
În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizația sufletească a culturii ucise.
Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supraviețuitorii din țară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne și oase, capabil să întrupeze în chip viu și neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun și în același timp mai egal răspândit în civilizația socială, morală și intelectuală a României interbelice. Și că pe acest „universal concret” în carne și oase Îngerul compasiunii l-a readus în țară, după prăbușirea comunismului, pentru ca noi toți să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mișcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ținuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ținut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi știut să ascultăm, să formulăm judecăți, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în față; cum am fi știut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărțile proprii și cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ținut conferințe, cum am fi știut să povestim; cum ne-am fi iubit țara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord ‒ pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi știut ce însemna pe vremuri să fii civilizat și european într-o manieră curat românească, așa cum știuseră interbelicii.
Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în același timp ideal-tip al civilizației românești din interbelic și universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.
La șaptezeci și trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească.
Nota: aceasta este varianta completa a textului aparut in volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”

Dolar cu dolar, euro cu euro, suntem în plin World Tax Fight. Simplii spectatori rămân cu … reflecția

E banc sau ce? Irlanda contestă decizia UE care cere lui Apple sa le dea inapoi (irlandezilor) peste 13 miliarde de euro?” – se întreabă cititorul ”Aramis”, într-un comentariu postat la știrea care a făcut înconjurul lumii pe 30 august 2016. Nu-l cunosc pe Aramis, dar am reținut modul cum cititorul-mușchetar își încheie observația cu celebra combinație care exprimă cel mai bine confuzia modernă (WTF?). Vrem nu vrem, cu toții suntem prinși în acestă confuzie care poate fi deja numită … World Tax Fight. Lupta mondială pe taxe nu a început cu cazul Apple, dar în mod sigur această dată de 30 august va rămâne referință, ca una în care s-au declanșat marile ostilități între EU si SUA cu implicații globale.
Mari, dar nu pentru că e vorba de 13 miliarde de euro – cât ar trebui să dea Apple înapoi Irlandei pentru ultimii 10 ani cât timp ar fi primit un tratament fiscal selectiv, după cum a stabilit Comisia Europeană. (Bruxelles-ul ar fi cerut și mai mult, dar actuala legislația nu permite decât recalcularea ajutoarelor pe 10 ani). E o sumă colosală și, totuși, un … mizilic. La un profit trimestrial de aproape 8 miliarde la iunie 2016 si sute de miliarde lichiditati, Apple poate suna și mâine să facă transferul și să-ncheie conflictul. Problema e – care conflict?
Irlanda nu prea pare să aibă o problemă cu acestă companie care întâmplător este astăzi o corporație gigant, dar în urmă cu 36 de ani era doar firma unui tip numit Jobs. Și acest tip se hotăra să vină undeva la …Cork, să deschidă o făbricuță de ceva numit … computer personal (vedeți aici un mini-interviu cu Steve Jobs de la deschidere – de necrezut că asta se întâmpla în era noastră) , unde lucrau 60 de irlandezi. Astăzi e o fabrică de 4000 de angajați care produce Mac-uri și e singura unitate de producție din portofoliul Apple. Da, un Apple care poate nu plătește astăzi decât o rată de profit de 0,005%, comparativ cu … 1% în 2003, cum acuză Comisia Europeană. Dar ca Irlanda să-i ceară acum înapoi chiar și acel 1% (rată profitului comercial e de 12,5% în Irlanda, pentru cine întreabă) ar echivala cu o sinucidere economică, un fel de a boteza whisky-ul sau cum vreți să-i ziceți unei acțiuni care subminează tot ce au clădit în ultimii 30 de ani în materie de atractivitate a mediului investițional (și de care Bruxelles-ul nu are cum să zică că nu știa). Ca să nu mai spunem că nici măcar mica Irlandă nu se îmbată cu 13 miliarde făcuți peste noapte. Chiar luna trecută, acestă țărișoară de 4,6 milioane de locuitori își revizuia PIB-ul pe 2015 la 215 miliarde de euro, ceea ce-nseamnă 26 miliarde (adică vreo 2X13) peste rezultatul din 2014. Motivul – tot mai multe multinaționale se relochează în Irlanda și aduc investiții pe hârtie care sunt trecute contabilicește la plusul economiei. Dar asta chiar nu le dă mai multă siguranță irlandezilor, mai ales acum, că sunt gard în gard cu vecinii ”Brexit”, deci cu … incertitudinea și confuzia.
Totuși întrebarea ”care conflict?” își așteaptă un răspuns. Să schimbăm un pic perspectiva. Din fotoliul de CEO al uneia din cele mai bogate și influente corporații globale, fără să fie ținut de constrângerile unui polictian, Tim Cook spunea pe 13 august într-un interviu în Washington Post. ”dacă vreți să știți care e cheia problemei – ei nu se ceartă pe faptul că <Apple trebuie să plătească mai multe taxe>, ci pe <cine ar trebui să încaseze aceste taxe>. Și atunci e un fel de care țară trage mai tare de frânghie (în original a tug of war), când vine vorba de alocarea profiturilor. Așa cum funcționează legislația fiscală, locul unde creezi valoare este locul unde ești taxat. Și deci, pentru că noi ne dezvoltăm produsele în principal în Statele Unite, impozitele aparțin Statelor Unite”. Ei bine de această luptă globală e vorba – alocarea profiturilor, cine cât ia din plăcintă.
Sistemul SUA permite Fiscului să impoziteze toate veniturile nete obținute global de contribuabilul american, chiar dacă impozitul poate fi amânat până când banii sunt aduși acasă/repatriați. Că plata se tot amână… e o problemă, aprins dezbătută de politicienii americani (vezi audieri în 2013, în Senat), inclusiv în actuala campanie electorală. Cook a reamintit însă că nu își repatriază profiturile atâta timp cât acasă îl așteaptă o rată incorectă de 40% (un impozit federal de 35% plus taxele locale), așa că mai bine așteaptă … reformarea sistemului. Dar asta e o problemă strict americană, nu e treaba europenilor.
Așa cum, în termeni deloc diplomatici, chiar verde în față (verde irlandez, poate?), a spus-o unchiul Sam: ”Există riscul ca prin aceste impuneri din partea Comisiei Europene, baza impozabilă cuvenită SUA să se reducă dolar cu dolar, când veniturile din afară ale companiilor vor fi repatriate sau tratate ca fiind repatriate într-o eventuală reformă fiscală americană”. Așa scrie negru pe … cartea albă dată publicității de Trezoreria SUA pe 24 august. Un fel de stați deoparte de banii noștri! îi încasăm, nu-I încasăm e treaba noastră, dar voi, europenii, nu vă atingeți de impozitele Apple, Amazon, Starbucks, Chrysler-Fiat (acestea fiind cazurile deschise până acum de DG Competition). 25 de pagini de subtilități tehnice (”acțiunile Comisiei subminează consensul internațional pe transfer pricing”/ ”subminează progresele făcute până acum în proiectul BEPS”/ ”sunt incompatibile cu normele internaționale și subminează sistemul fiscal international”/”pun în discuție abilitatea statelor membre de a-și onora tratatele bilaterale” etc.) sunt invocate pentru a pune la respect executivul de la Bruxelles. Comisiei i se spune clar că ”transformă DG Competition într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer”. Orgoliul nostru de europeni ne spune că nu trebuie să vină americanu să ne ia de sus, dar, vrem nu vrem … cam au dreptate.
Ca într-un atac chirurgical, Washingtonul a ochit precis în marea vulnerabilitate a Bruxelles-ului, care se cheamă lipsa de coeziune și coerență la nivel comunitar, cel puțin în domeniul fierbinte al fiscalității.
Nu este clar, spre exemplu, cui folosește acest gest de independență al Executivului european: cum este reparat post factum climatul de concurență la nivel comunitar, ostilizând o mare companie (Apple s-a și grăbit să transmită că asigură, direct și indirect, 1,5 milioane de locuri de muncă la nivelul UE). Ostilizare nu înseamnă evident că Apple își va lua gadget-urile și va pleca acasă (nimeni nu-și permite să dea cu piciorului unei piețe de consum atât de dezvoltate), dar în niciun caz nu va însemna că economia europeană va deveni mai atractivă, cel puțin pentru marile proiecte de tehnologie. Să mai amintim că, până una alta, Apple, Amazon, Google și nici măcar Starbucks nu sunt produse ale economiei europene?
După Apple, s-ar putea să urmeze Google ca proces cu rezonanță la Bruxelles (aranjamentele fiscale incriminate sunt practic asemănătoare). Dar am să aduc aici aminte modul pragmatic în care britanicii au rezolvat la nivel național problema cu impozitele incredibil de mici pe care le plătea gigantul căutărilor pe internet. În ciuda presiunii politice din Parlament, Fiscul britanic a ajuns la o înțelegere ca măcar de acum compania să folosescă prețuri de transfer la nivelul pieței și astfel să plătească impozite mai mari. O atitudine pe care, spre exemplu, nu o întâlnim încă la francezi, care tot amenință că scot ei miliarde de la Google. Până atunci, însă, pe Tamisa, Google UK își face noile teme fiscale, își continua și investiții în UK și nici nu agită apele în legătură cu miile de locuri de muncă britanice. Și poate nu degeaba acestă atitudine pragmatic și pro-activă a administrației este unul din argumentele Londrei că va face față șoculului despărțiri de Bruxelles.
Un Bruxelles care, până una alta, se gândește la proiectul lui de supra-integrare – spre exemplu ne așteptăm ca în curând să intre in linie dreapta și reforma fiscala europeană a CCCTB-ului (baza comună consolidată de impozitare a marilor companii la nivel comunitar) – și se gândește mai puțin (și oricum în doze diferite) la o armonie de 27 de economii. (Orice s-ar spune încă nu există acel spirit de mușchetar comunitar, asta apropos și de cititorul nostru). Iată de ce cred că îmbățoșarea de 13 miliarde de euro a Bruxelles-ului față de Apple e de fapt o veste tristă pentru economia europeană și în primul rând pentru statele membre mici, cărora li se refuză practic orice inițiativă fiscală proprie pentru atragerea investorilor.
Citeam luni că prim ministrul Cioloș a avut în fața diplomaților noștri o atitudine ceva mai critică față de acțiunile Bruxelles-ului. ”Ne-am exprimat deja deschiderea faţă de statele europene care au început procese de reflecţie internă (…). Vom continua astfel de contacte şi vom oferi în mod pragmatic propuneri şi idei, dar în acelaşi timp, noi vom pleda continuu pentru nevoia unui proces de reflecţie comun, coordonat, inclusiv, care să nu creeze sau să nu adâncească falii între diferitele blocuri comunitare”. Reflecția e bună, în general, dar se pare că totuși e nevoie și de ceva acțiune. Altminteri, Bruxelles-ul merge mai departe. Concret, cum va juca Romania in noul World Tax Fight?
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Actorii din seria "Liceenii" sunt în DOLIU! A MURIT un important coleg din echipă

31 Aug 2016 - 14:02
Actorii din seria "Liceenii" au pierdut un important coleg din echipa lor. Cu siguranţă, celebritatea lor din acei ani este legată de numele acestuia.
Succesul seriei de filme ''Liceenii'' se datorează în mare parte implicării lui George Şovu ca scenarist. Primul scenariu de film a fost pentru ''Declaraţie de dragoste'' (1985), în regia lui Nicolae Corjos.
Au urmat ''Liceenii'' (1987), ''Extemporal la dirigenţie'' (tot 1987), ''Liceenii Rock'N'Roll'' (1992), ''Liceenii în alertă'' (1993) - regia Mircea Plângau, conceput ca film poliţist.

Citeşte şi Povestea melodiei "Ani de liceu", care a devenit un hit şi a marcat generaţii întregi

Ei bine, scriitorul George Şovu, care a scris romane de dragoste, mai ales inspirate din lumea adolescenţilor, a murit la 29 august 2016, la vârsta de 85 de ani, slujba de înmormântare urmând să aibă loc joi, 1 septembrie 2016, la Cimitirul Mănăstirii Cernica.


George Nicolae Şovu, cunoscut romancier, autor de proză scurtă, scenarist, autor de manuale de limba şi literatura română, s-a născut la 30 ianuarie 1931, comuna Ţiţeşti, judeţul Argeş. A urmat cursurile Şcolii Normale ''Carol I'' din Câmpulung-Muscel (1944-1951) şi apoi pe cele ale Facultăţii de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii ''Alexandru Ioan Cuza'' din Iaşi (1951-1955), absolvind ca şef de promoţie.

În perioada 1955-1961 a fost redactor şi secretar de redacţie la Agenţia Româna de Presă din Bucureşti. A fost profesor de limba şi literatura română la Liceul nr. 39 din Bucureşti, unde mai târziu a îndeplinit şi funcţia de director. A deţinut o lungă perioadă (1974-1991) funcţia de inspector de limba şi literatura română la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, predând în acelaşi timp la Colegiul Naţional ''Gheorghe Lazăr'' din Bucureşti.


Între scrierile publicate se numără: ''Cadenţa generaţiei'' (1974), ''Scrisori de acreditare'' (1976), ''ABC - Capitala ţării mele'' (1976), ''Spiru Haret'' (1976), ''Declaraţie de dragoste'' (1978), ''Jarul din palmă'' (1979), ''Răspuns la post-restant'' (1981), ''Dragul nostru Alex...'' (1981), ''O vară de dor'' (1983), ''Liliac alb în ianuarie'' (1984), ''Dans în foişor'' (1984), ''Fascinaţii'' (1985), ''Furtuna de mai'' (1985), ''Tandreţe'' (1986), ''Extemporal la dirigenţie'' (1987), ''Dimineaţa iubirii'' (1987), ''Ochii timpului'' (1988), ''Întâlnire-n oglindă'' (1989), ''Căpitanul Rox'' (1991), ''Liceenii'' (1992), ''Liceenii în alertă (1993), ''Dialog tainic'' (2000), ''Misterele din vila părăsită'' (2005), ''Iubirea e mereu regină'' (2006), "Picătura de viaţă" (2007), ''Romanticii'' (2009), ''Lumina neuitării'' (2010), ''Rugăciunea unui înger'' (2012), ''Cântecul destinului'' (2012), ''O iubire care nu moare'' (2013).
Sursa: AGERPRES




Citeşte mai multe despre:   liceenii,   doliu,   daniel daianu george soros financial times

Introducere la Torţionarele lui Hitler

Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Editura Meteor Publishing, 2016

Traducere din limba engleză de Eugen Damian


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În vara anului 1992 am cumpărat un bilet de avion pentru Paris, am achiziţionat un Renault vechi şi am plecat cu un prieten la Kiev, străbătând sute de kilometri pe drumurile proaste ale fostei Uniuni Sovietice. A trebuit să ne oprim des. Cauciucurile s-au spart din cauza pavajului zgrunţuros, nu exista benzină, iar ţăranii şi camionagiii curioşi voiau să se uite sub capotă să vadă un motor de automobil occidental. Pe singura autostradă care se întinde între Liov şi Kiev, am vizitat oraşul Jitomir, un centru al fostei Zone de Reşedinţă Evreieşti, care a devenit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cartierul general al lui Heinrich Himmler, arhitectul Holocaustului. Mai spre sud, în Vinniţa, se afla complexul Werwolf, al lui Adolf Hitler. Întreaga regiune a fost odată terenul de joacă al naziştilor, cu toată oroarea aferentă.

Încercând să clădească un imperiu care să dureze 1.000 de ani, Hitler a sosit în această zonă fertilă a Ucrainei - râvnitul grânar al Europei - însoţit de legiuni de dezvoltatori, administratori, oficiali din securitate, "specialişti în problema raselor" şi ingineri care aveau sarcina de a coloniza şi exploata regiunea. Nemţii au bombardat zona de est în 1941, au făcut ravagii în teritoriile cucerite şi au evacuat învinşi vestul în 1943 şi 1944. Atunci când Armata Roşie a reocupat regiunea, oficialii sovietici au pus mâna pe nenumărate pagini din rapoartele întocmite de germani, dosare cu fotografii, ziare şi cutii cu role de film. Au depozitat această captură de război şi au clasificat documentele "trofeu" în arhivele de stat şi regionale care au rămas în spatele Cortinei de Fier vreme de mai multe decenii. Tocmai pentru asta venisem în Ucraina, ca să citesc aceste materiale.

În arhivele din Jitomir am dat peste pagini cu urme de cizme şi margini zdrenţuite. Documentele supravieţuiseră în urma a două atacuri: o evacuare devastatoare organizată de nazişti, inclusiv incendierea dovezilor incriminatoare, şi distrugerea oraşului în timpul luptelor din noiembrie şi decembrie 1943. Dosarele conţineau serii întrerupte de corespondenţă, coli zdrenţuite de hârtie acoperite cu înscrisuri aproape şterse, decrete purtând semnăturile înflorate şi ilizibile ale unor oficiali nazişti mărunţi şi rapoarte despre interogatoriile luate de poliţie, care cuprindeau şi mâzgăliturile tremurătoare ale ţăranilor ucraineni îngroziţi. Mai văzusem şi înainte multe documente naziste la Washington, instalată confortabil în camera de lectură a microfilmelor din Arhiva Naţională a SUA. Dar acum, aflându-mă în clădirile ocupate cândva de nemţi, am descoperit şi altceva în afară de structura brută a materialelor pe care le răsfoiam. Spre surprinderea mea, am descoperit numele tinerelor germane care fuseseră active în regiune în calitate de constructori ai imperiului lui Hitler. Ele apăreau pe inofensivele şi birocraticele liste care cuprindeau educatoarele din grădiniţe. Înarmată cu aceste indicii, m-am întors la arhivele Statelor Unite şi ale Germaniei şi am început să caut mai sistematic o documentaţie despre femeile germane care au fost trimise în est, în special despre cele care fuseseră martore şi participaseră la Holocaust. Dosarele au început să crească, iar poveştile au început să capete contur.

Cercetând arhivele investigaţiilor postbelice, mi-am dat seama că sute de femei fuseseră chemate să depună mărturie şi că multe o făcuseră în mod deschis, deoarece procurorii erau mai interesaţi de crimele odioase săvârşite de colegii şi de soţii lor decât de cele comise de femei. Multe femei au relatat cu o atitudine împietrită şi nepăsătoare ceea ce văzuseră sau trăiseră. O fostă educatoare de grădiniţă din Ucraina a menţionat "chestia aia evreiască din timpul războiului". Ea şi colegele ei fuseseră instruite atunci când, în 1942, trecuseră graniţa din Germania în zonele ocupate din est. Îşi amintea că un oficial nazist într-o "uniformă cafeniu-aurie" le asigurase că nu aveau de ce să se teamă dacă auzeau împuşcături - nu era vorba decât de "câţiva evrei împuşcaţi".

Dacă, în timpul războiului, împuşcarea evreilor nu reprezenta un motiv de îngrijorare, atunci cum au reacţionat femeile în momentul când au sosit la post? S-au întors cu spatele sau au vrut să vadă ori să facă mai mult? Am citit studii ale unor istorici deschizători de drumuri precum Gudrun Schwarz şi Elizabeth Harvey, care mi-au confirmat bănuielile legate de participarea femeilor germane la sistemul nazist, lăsând însă fără răspuns întrebări privitoare la o vinovăţie mai cuprinzătoare şi mai profundă. Schwarz demascase violentele soţii ale unor ofiţeri SS. A vorbit despre una dintre ele, din Hrubieszow, Polonia, care luase pistolul din mâna soţului ei şi împuşcase mai mulţi evrei în timpul masacrului din cimitirul local. Dar Schwarz nu a menţionat şi numele ucigaşei. Harvey stabilise faptul că educatoarele germane fuseseră active în Polonia şi că, din când în când, vizitaseră ghetourile şi furaseră bunurile evreilor. Scopul participării femeilor la masacrele din teritoriile estice a rămas totuşi neclar. Se pare că nimeni nu a cercetat documentele şi memoriile din timpul sau ulterioare războiului, punându-şi următoarele întrebări: au participat oare femeile germane obişnuite la împuşcarea în masă a evreilor? Au participat femeile germane din Ucraina, Belarus şi Polonia la Holocaust prin acţiuni pe care nu le-au recunoscut după război?

În cadrul investigaţiilor postbelice din Germania, Israel şi Austria, supravieţuitorii evrei au identificat femei germane care-i persecutaseră, care nu se mulţumiseră doar să asiste, ci acţionaseră în calitate de torţionare violente. Dar, în general, aceste femei nu au putut fi identificate de supravieţuitori după numele lor sau, după război, acestea s-au căsătorit şi au preluat alte nume, pierzându-li-se urma.

Deşi au constituit resurse limitate ale cercetării mele, în timp a devenit limpede că lista educatoarelor şi a altor activiste ale Partidului Nazist pe care o găsisem în 1992 în Ucraina nu era decât vârful aisbergului. Sute de mii de femei germane plecaseră spre Estul nazist - adică spre Polonia şi spre teritoriile vestice ale zonei care constituise mulţi ani de zile Uniunea Sovietică, inclusiv Ucraina, Belarus, Lituania, Letonia şi Estonia de azi - şi au făcut într-adevăr parte integrantă din maşinăria de distrugere a lui Hitler.

Una dintre aceste femei a fost Erna Petri. I-am descoperit numele în vara anului 2005 în arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Muzeul negociase cu succes achiziţionarea copiilor microfilmate din dosarele fostei poliţii secrete est-germane (Stasi). Printre ele s-au numărat interogatoriile şi procesele verbale întocmite în sala de judecată într-un caz împotriva Ernei şi a soţului său, Horst Petri, condamnaţi amândoi pentru împuşcarea unor evrei pe moşia deţinută în teritoriile ocupate din Polonia. Folosind detalii credibile, Erna a descris băieţii evrei pe jumătate goi care au început să scâncească atunci când ea a scos pistolul. Când a fost presată de anchetator să explice cum de ea, mamă la rândul ei, i-a putut ucide pe aceşti copii, Petri s-a referit la antisemitismul regimului şi la propria ei dorinţă de a ieşi în evidenţă în faţa bărbaţilor. Fărădelegile ei nu au fost cele ale unui renegat social. Mie mi se pare că această femeie era întruchiparea regimului nazist.

*
Nu din întâmplare a fost Europa de Est terenul pe care naziştii şi colaboratorii lor au comis crime în masă. Din punct de vedere istoric, aici era patria unor populaţii evreieşti numeroase, multe dintre acestea devenind, potrivit mentalităţii naziste, periculos de "bolşevizate". Evreii vest-europeni au fost deportaţi în zone îndepărtate din Polonia, Belarus, Lituania şi Letonia pentru a fi împuşcaţi şi gazaţi în plină zi. [...]

Torţionarele lui Hitler şi-au manifestat zelul administrând, jefuind, schingiuind şi omorând pe câmpurile însângerate. Ele s-au amestecat printre sutele de mii - cel puţin o jumătate de milion - de femei care s-au îndreptat spre est. Numai simpla enunţare a numărului lor e suficientă pentru a stabili importanţa femeilor germane în cadrul sistemului nazist al genocidului şi al puterii imperiale. Crucea Roşie germană a instruit 640.000 de femei în perioada nazistă şi aproximativ 400.000 au fost trimise la posturi în timpul războiului; majoritatea acestora au ajuns în zonele din spatele câmpurilor de luptă din teritoriile estice. Ele au lucrat în spitalele de campanie ale armatei şi ale organizaţiei Waffen-SS, pe platformele trenurilor, unde le serveau băuturi răcoritoare soldaţilor şi refugiaţilor, în sutele de aziluri militare, unde socializau cu trupele germane din Ucraina, Belarus, Polonia şi Ţările Baltice. Armata germană a instruit peste 500.000 de tinere pentru posturi de asistenţă - operatoare radio, funcţionare la cartotecă, telegrafiste -, iar 200.000 dintre acestea au activat în ţările estice. Secretarele organizau, urmăreau şi distribuiau masivele resurse necesare pentru buna funcţionare a maşinăriei de război. Nenumărate organizaţii sponsorizate de Partidul Nazist (cum ar fi Asociaţia Naţional-Socialistă pentru Asistenţă Socială) şi Biroul pentru Rasă şi Recolonizare al lui Himmler dispuneau de femei şi fete germane care lucrau pe post de asistenţi sociali, examinatori rasiali, consilieri în domeniul recolonizării, educatoare şi asistente la cursuri de şcolarizare. Într-o regiune din Polonia anexată, care era un laborator pentru "germanizare", liderii nazişti au utilizat mii de profesoare. Alte sute - inclusiv tinerele menţionate în dosarele descoperite la Jitomir - au fost trimise în alte enclave coloniale ale Reichului. În calitate de agenţi ai construirii imperiului nazist, acestor femei li s-a repartizat activitatea constructivă a procesului "civilizator" german. Totuşi, practicile distructive şi constructive ale cuceririi şi ocupaţiei naziste au fost inseparabile. [...]

Generalizările legate de toate femeile germane trebuie cu siguranţă evitate. Dar cum să înţelegem rolul jucat de femei în Holocaust, de la salvator la martor şi ucigaş, precum şi toate celelalte ipostaze intermediare? Cum putem plasa mai corect femeile în cadrul politicii de genocid a sistemului? Împărţirea oamenilor în categorii precum complice şi făptaş nu explică în sine modul în care a funcţionat sistemul şi nici cel în care nişte femei obişnuite au fost martore sau au participat direct la Holocaust. Mult mai relevantă este o privire aruncată asupra distribuirii mai largi a puterii în cadrul sistemului nazist, identificând mai exact cine a făptuit un anumit lucru, asupra cui s-a răsfrânt acea faptă şi unde a avut loc ea. De pildă, o femeie detectiv-şef din cadrul Biroului Principal de Securitate al Reichului a determinat direct soarta a mii de copii, şi a făcut asta cu ajutorul acordat de aproape 200 de agenţi femei răspândite pe teritoriul Reichului. Aceşti detectivi femei adunau probe despre tinerii "degeneraţi din punct de vedere rasial" pe care-i catalogau drept viitori criminali. Ele au născocit un sistem de coduri colorate în timpul urmăririi a 2.000 de copii evrei, "ţigani" şi alţi "delincvenţi" încarceraţi în lagăre de concentrare speciale. Astfel de însuşiri organizaţionale şi funcţionăreşti erau considerate feminine şi potrivite pentru abordarea modernă şi birocratică a "luptei împotriva crimei".

Femeile martore, complice şi criminale prezentate în cartea de faţă au fost identificate pe baza cercetării următoarelor surse: documente germane din timpul războiului, investigarea crimelor de război realizată de sovietici, dosarele poliţiei secrete şi procesele-verbale întocmite în timpul proceselor din Germania de Est, procesele-verbale ale investigaţiilor şi proceselor din Germania de Vest şi Austria, documentaţia din arhiva lui Simon Wiesenthal din Viena, memorii publicate, corespondenţă particulară şi jurnale din timpul războiului şi interviuri cu martori din Germania şi Ucraina. Documentaţia oficială din timpul războiului - cereri de căsătorie în cadrul SS, dosare de personal ale administraţiei civile, arhiva Crucii Roşii şi rapoartele organului administrativ al Partidului Nazist - s-a dovedit valoroasă pentru stabilirea prezenţei femeilor în diverse posturi, pentru detalierea datelor biografice şi elucidarea pregătirii ideologice a organizaţiilor din care făceau parte. Dar astfel de documente, deşi scrise şi dactilografiate de persoane individuale, sunt lipsite de personalitate sau de motivaţii.

Portretele biografice care abundă în experienţe şi puncte de vedere personale necesită cu timpul o mai mare încredere în ceea ce savanţii germani au numit cu o sintagmă potrivită "ego-documente". Acestea sunt reprezentări de sine create de subiect: mărturii, scrisori, memorii şi interviuri. Astfel de relatări postbelice ridică în general probleme serioase, dar, ca surse istorice, nu trebuie respinse. În timp, înveţi să le citeşti şi să le asculţi, să detectezi tehnicile de eschivare, poveştile exagerate şi adoptarea figurilor de stil şi a clişeelor literare. Apoi încerci să le coroborezi pentru a le testa veridicitatea. Totuşi, ceea ce face extrem de valoroase aceste surse este subiectivitatea lor.

Există diferenţe semnificative între mărturisirile făcute în faţa unui procuror, o relatare orală, un interviu dat unui jurnalist sau istoric şi o autobiografie. Naratorul îşi croieşte povestea pentru a ieşi în întâmpinarea aşteptărilor ascultătorului, iar acea poveste se poate schimba de-a lungul timpului, pe măsură ce autorul află mai multe despre trecutul său din alte surse şi întrebările publicului se modifică. Relatările orale publicate în anii 1980, de exemplu, nu prezintă aceeaşi sensibilitate faţă de evenimentele Holocaustului ca memoriile publicate la începutul secolului al XXI-lea. Cele mai recente încearcă adesea să abordeze problema cunoaşterii şi a participării, deoarece martora anticipează faptul că cititorul sau ascultătorul o va întreba: "Ce ştiai despre persecutarea evreilor? Ce ai văzut?" Mai mult decât atât, memoriile - redactate în general de persoane în vârstă - reprezintă de multe ori un proiect de colaborare împărtăşit de un părinte descendenţilor săi. Martorele în vârstă doresc să lase o moştenire, să înregistreze un capitol dramatic în istoria familiei; cunoaşterea faptului că memoriile lor vor fi citite de generaţiile viitoare le împiedică să fie candide sau expresive atunci când îşi povestesc întâlnirile cu evreii, entuziasmul faţă de nazism sau participarea la crimele în masă. Uneori, limbajul acestor relatări este codificat ori sunt oferite doar câteva indicii. În câteva cazuri, am beneficiat de contactul direct cu memorialista respectivă şi am putut cere mai multe detalii.

Nu trebuie plecat de la premisa că memorialistele şi martorele intenţionează să inducă în eroare sau să ascundă faptele şi că un adevăr teribil aşteaptă să fie descoperit. E firesc să reprimi ceea ce e dureros, ca formă de acoperire. Femeile care şi-au publicat memoriile şi-au dorit să fie înţelese, iar vieţile lor să fie confirmate; nu au vrut să fie judecate sau condamnate. Răsfoind o mulţime de relatări, am înţeles cu claritate care dintre ele erau mai credibile.

Consensul desprins din studiile referitoare la Holocaust şi la genocid constă în faptul că sistemele care fac posibilă crima în masă nu funcţionează fără participarea largă a societăţii şi, totuşi, aproape toate poveştile despre Holocaust lasă pe dinafară jumătate dintre cei care formau acea societate, de parcă istoria femeilor s-ar afla în altă parte. Este o abordare ilogică şi o omisiune enigmatică. Poveştile dramatice ale acestor femei scot la lumină latura întunecată a activismului feminin. Ele arată ce se poate întâmpla atunci când femeile provenite din diverse medii şi profesiuni sunt mobilizate pentru război şi, în cele din urmă, consimt să ia parte la genocid.

Introducere la Noi şi Orientul arab

Nadia Anghelescu
Noi şi Orientul arab
Editura Polirom, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Cartea de faţă se referă la arabi şi la cultura lor şi presupune din partea cititorului o familiarizare cu informaţiile generale privind arabii şi islamul, informaţii cuprinse şi în lucrările mele anterioare pe aceste teme. Cu toate acestea, cred că nu este inutilă reamintirea unor date esenţiale, care pot contribui la înţelegerea textelor de mai jos.

Pe scurt, "arab" este un etnonim, adică un termen care se referă la etnie (gr. ethnos înseamnă "popor"): prin arabi se înţeleg descendenţii triburilor care trăiau din vechime în Peninsula Arabă, din familia semită (din care arabii fac parte, alături de akkadieni, fenicieni, nabatei, evrei ş.a.), şi care vorbeau o limbă semitică, derivată din protosemitica vorbită de vechii locuitori ai Yemenului de astăzi. Datorită condiţiilor speciale ale vieţii din deşert, civilizaţia vechilor arabi avea în mică parte un caracter sedentar, în puţinele oaze risipite la marginea deşertului, obişnuită fiindu-le migraţia din loc în loc, în căutarea surselor de apă şi a vegetaţiei necesare animalelor ce-i însoţeau şi le procurau mijloacele de trai. Pare un fel de minune faptul că, în aceste condiţii, arabii au creat în perioada preislamică o poezie care a supravieţuit timpului.

Cuceririle arabe, răspândirea noii religii a islamului şi adoptarea stilului de viaţă sedentar pe care acesta îl recomandă credincioşilor s-au produs încă din timpul vieţii Profetului. Poporul care se numeşte "arab" este constituit din vechile triburi arabe şi din cei care au fost arabizaţi în perioada marilor cuceriri. Acestea au dus la răspândirea islamului în lume, la diverse popoare, începând cu cei care se numesc arabi.

Mai apoi, după islam, imperiul arab s-a extins până la limite pe care greu ni le putem imagina astăzi, iar arabii au fost şi constructori de oraşe.

Arabii, adică vorbitorii de limbă arabă, sunt astăzi o mică minoritate în cadrul comunităţii musulmane, care se întinde pe mai multe continente, cuprinzând teritorii diferite şi popoare (etnii) diferite, cu limbi diferite. Nu toţi arabii sunt musulmani, pentru că există comunităţi de arabi creştini, în Palestina şi Siria, în teritorii pe care le locuiesc dinainte de apariţia islamului, de unde uneori au fost alungaţi şi s-au răspândit în toată lumea, până în America de Sud. Pe teritoriul islamului puteau supravieţui şi alte religii, dar acest lucru se întâmplă mai rar în ultima vreme.

Cartea reuneşte o serie de texte apărute în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate, începând cu primii ani de după încheierea studiilor mele de limba şi literatura arabă la Universitatea din Bucureşti (1962) şi terminând cu un an sau doi în urmă. Ea a fost precedată de apariţia, în 2009, a lucrării mele Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, o amplă prezentare a arabilor şi a culturii arabo-islamice din perioada preislamică până la apariţia islamului şi apoi până în vremurile moderne. Teme precum "Arabii şi islamul", "Cuceririle arabe şi constituirea Imperiului arabo-islamic", "Cultura arabă, limba arabă în vechime şi în vremurile moderne" sunt tratate pe larg într-un volum de peste patru sute de pagini.

Nu se pune problema ca o culegere de studii şi articole să se substituie acestei vechi lucrări sau să o rezume, în primul rând pentru că obiectivele lor sunt diferite. Lucrarea anterioară îşi propunea să pună în valoare unele dintre cercetările mele privind naşterea sentimentului identitar la arabi şi dezvoltarea naţionalismului arab în relaţie cu limba, religia şi cultura, sub diversele lor manifestări. Culegerea de faţă reuneşte articole şi studii dintre care unele au apărut pe vremea când aflam eu însămi ce au adus arabii culturii şi civilizaţiei universale şi când mi s-a părut că unele dintre descoperirile mele pot stimula cititorii să meargă cu mine pe acest drum; altele, mai recente, majoritatea scrise în alte limbi decât româna, sunt rezultatul cercetărilor în domenii mai restrânse, cum ar fi gândirea despre limbă în spaţiul arab începând cu secolul al IX-lea. Aceste din urmă "descoperiri" ale mele şi-au găsit relativ puţin loc în volum pentru că sunt mai puţin accesibile nespecialiştilor, dar le-am păstrat aici pentru că ele au influenţat modul în care m-am raportat la alte domenii ale gândirii şi culturii arabe. Fiind vorba de texte publicate la mari distanţe de timp, unele repetiţii în tratarea temelor sunt inevitabile; am păstrat aceste repetiţii în volum.

Temele legate de identitate ("cine suntem noi, de unde venim, cine ne sunt adversarii de ieri şi de azi, identitatea ameninţată, identitatea rănită" şi altele asemenea) ocupă un loc important mai ales în discuţiile din pragul epocii moderne, când însăşi fiinţa naţională a arabilor era ameninţată. Poate să pară excesivă importanţa pe care am acordat-o problemelor limbii arabe literare, importanţă vizibilă şi în numărul mare de texte privitoare la aceste probleme în sine. Limba arabă literară, limba Coranului, a literaturii de înaltă ţinută, a oricăror schimburi verbale care se ridică deasupra cotidianului, se bucură de o înaltă consideraţie şi este elementul care îi defineşte pe arabi ca popor şi naţiune; ea a constituit una dintre temele observaţiilor de mai jos, deoarece este şi una dintre marile teme ale dezbaterilor din lumea intelectuală.

Trecutul este apanajul "nostru"; occidentalii care, în această împrejurare, ar fi "orientaliştii", specialişti ce ar fi urmărit şi urmăresc supunerea celorlalţi, n-ar putea fi obiectivi: acesta este modul de gândire care se reflectă în o parte dintre articolele cu titluri precum "Orientaliştii - denigratori ai Orientului?", "Stereotipuri privind islamul şi lumea arabă", "Orientalistica, pentru şi contra" etc. Cum s-a spus de mult, orientalii nu au o ştiinţă echivalentă cu orientalistica, adică o manieră ştiinţifică de cercetare a "Occidentului": poate şi de aceea unii dintre orientali privesc acest tip de cercetare, atitudinea critică cu care europenii analizează trecutul cultural al "celuilalt", ca pe o intruziune nepermisă a celor care îşi arogă dreptul de a formula singuri sentinţe.

Articolele reunite de mine sub titlul "Cum cunoaştem Orientul arab" propun o perspectivă critică asupra culturii "celuilalt" ce priveşte culturile Orientului ca parte a culturii universale, care nu cunoaşte graniţe, ci doar epoci de dezvoltare. Acesta ar fi spiritul ce am dorit să anime articolele pe care le-am adunat aici: în loc de înfruntare, în probleme care ţin de cultură şi religie, "dialog şi cunoaştere reciprocă".

Ar fi mare păcat, cred, să ne lăsăm antrenaţi de unele manifestări ale resentimentelor care par a străbate o mare parte din Orientul arab, ca şi alte zone, şi să uităm ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură.

Mă gândesc acum, când sunt atâţia oameni care suferă în lumea arabă, în special la femei, la minunatele femei intelectuale pe care le-am cunoscut acolo şi pe care nimeni nu le-a întrebat atunci când s-au luat marile decizii care ne privesc pe toţi. Aş vrea să le spun, aşa cum le spun ele copiilor lor ca să-i liniştească atunci când îi doare ceva: "E doar un moment şi va trece...".

Cuvânt înainte la În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016


Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

În urmă cu o sută de ani, în Rusia, George Ivanovitch Gurdjieff (1866-1949) a prezentat o învăţătură străveche a evoluţiei conştiente a omului, o ştiinţă uitată pentru a percepe realitatea în sine însuşi şi în univers. Deşi a fost aproape necunoscut în timpul vieţii sale, în anii de după moartea sa, ideile lui Gurdjieff s-au răspândit în toată lumea, inspirând noi generaţii de căutători să caute semnificaţia ezoterică a religiilor tradiţionale. Până acum, primele sale învăţături au fost reproduse doar în fragmente de convorbiri din anul 1915 până în anul 1924, aranjate în ordine cronologică; nu a fost făcută nicio încercare de a prezenta învăţătura în propriile sale cuvinte ca pe un tot închegat.

Gurdjieff a privit cunoaşterea realităţii - ceea ce el numea adevărata "cunoaştere a fiinţei" - ca pe un curent ce curge din vechea Antichitate, trecând din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaştere ca pe un mijloc indispensabil de a obţine libertatea interioară. Pentru aceia care caută să înţeleagă sensul vieţii omului în univers, spunea el, scopul căutării constă în a pătrunde prin acest curent, pentru a-l găsi. Atunci va rămâne doar a şti pentru a fi. Dar pentru a putea şti, ne învăţa el, este necesar să decoperi "cum să ştii".

Gurdjieff a respectat căile tradiţionale pentru transformarea spirituală şi a arătat că abordările lor diferite ar putea fi subsumate uneia din trei categorii: "calea fachirului", care se concentrează pe stăpânirea corpului fizic; "calea călugărului", bazată pe credinţă şi sentimente religioase şi "calea yoghinului", care se concentrează pe dezvoltarea minţii. El şi-a prezentat învăţătura drept a "Patra Cale" care necesită muncă asupra tuturor celor trei instanţe în acelaşi timp. În locul obedienţei credinţei, calea sa solicită cunoaştere şi înţelegere - trezirea unei alte inteligenţe. Dorinţa sa personală, a spus el odată, a fost să trăiască şi să vorbească astfel încât să poată exista o nouă concepţie despre Dumnezeu în lume, o schimbare în orice sens al cuvântului.

Născut în anul 1866 în Caucaz, la frontiera dintre Rusia şi Turcia, din copilărie Gurdjieff a simţit că trebuie să înţeleagă misterul vieţii omului şi a căutat adânc în religie şi ştiinţă pentru a găsi unele explicaţii. A găsit ambele abordări ca fiind convingătoare şi consistente în ele însele, dar sortite să ajungă la concluzii contradictorii, date fiind premisele diferite de la care pornesc. A devenit convins că, separat, nici religia şi nici ştiinţa nu pot explica sensul vieţii omului. În acelaşi timp, Gurdjieff a simţit că o cunoaştere reală şi completă a existat în timpurile străvechi, şi că trebuie să fi fost transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie în diverse civilizaţii. A pornit să îi găsească pe cei care aveau această cunoaştere, călătorind pentru o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Călătoriile sale s-au întins din Grecia şi Egipt până în Asia Centrală, incluzând munţii din Hindukuş şi Tibet.

Cu o mică echipă de tovarăşi, Gurdjieff a găsit şi a reunit elemente ale unei cunoaşteri uitate care reconcilia marile credinţe tradiţionale. El a numit-o "ştiinţa antică", dar nu a indicat originea sa sau pe cei care au descoperit-o. Această ştiinţă vedea lumea materiei vizibile aşa cum o face fizica modernă, recunoscând echivalenţa dintre masă şi energie, iluzia subiectivă a timpului, teoria generală a relativităţii. Cercetarea sa nu s-a oprit însă acolo, acceptând ca reale doar fenomenele care pot fi măsurate şi dovedite prin experiment controlat.

Această ştiinţă a explorat de asemenea lumea exterioară a misticului din afara percepţiei simţurilor, viziunea unei alte realităţi, infinită dincolo de spaţiu şi timp. Scopul era să înţeleagă locul omului în ordinea cosmică, înţelesul vieţii omeneşti pe pământ şi, în mod real, să ştie şi să experimenteze în sine însuşi, în acelaşi timp, atât realitatea lumilor finite, cât şi a celor infinite. Această ştiinţă îşi avea rădăcinile în Asia Centrală şi în Egipt, iar principiile sale au fost încorporate în toate religiile tradiţionale. Gurdjieff spunea că ar putea fi numită "creştinism ezoteric", dar a notat că aceste principii au fost dezvoltate cu mii de ani înainte de Iisus Hristos. Ar fi putut fi numită "budism ezoteric" cu originile sale cu mii de ani înainte de Gautama Buddha.

În anul 1912, Gurdjieff a început să adune simpatizanţi în Moscova, iar în 1915 a organizat un grup de studiu în Sankt Petersburg. Doi ani mai târziu, pentru a scăpa de violenţa revoluţiei bolşevice, s-a mutat în Caucaz şi în cele din urmă, în 1922 s-a stabilit în Franţa, unde a fondat un institut pentru a practica învăţătura sa la Castelul Prieuré în Fontainebleau, lângă Paris.

Aşa cum este descrisă în notele biografice de la sfârşitul acestei cărţi, figura emblematică în promovarea celei de-a Patra Căi a fost P.D. Ouspensky. Acesta s-a alăturat grupului lui Gurdjieff în anul 1915 şi a mers cu el în Caucaz. Ouspensky nu a fost un simpatizant obişnuit. Dotat cu o minte cuprinzătoare şi un intelect ascuţit, călătorise mult ca jurnalist, investigând teozofia şi alte tradiţii ezoterice. Din propriile sale experienţe, era convins de posibilitatea unei conştienţe mai înalte. După eşecul contactării unei "şcoli" ezoterice în India, era în căutarea cunoaşterii ascunse pe care Gurdjieff şi tovarăşii săi o descoperiseră. În calitate de scriitor şi de cititor, reprezenta recrutul ideal pentru a primi învăţătura şi a promova cea de-a Patra Cale.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe Gurdjieff, Ouspensky a fost imediat interesat să înveţe ceea ce ştia Gurdjieff despre ezoterism şi despre "şcolile" despre care vorbea. I-a plăcut maniera clară şi precisă a lui Gurdjieff de a vorbi şi, fidel profesiei sale jurnalistice, a păstrat note ce au înregistrat cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, deseori în pagini întregi de propoziţii citate. După ce l-a ajutat pe Gurdjieff să formeze un grup în Sankt Petersburg, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, Ouspensky l-a presat să reveleze, pas cu pas, elementele de bază ale ştiinţei sale antice, pe care grupul o numea "Sistemul".

Cu permisiunea lui Gurdjieff, Ouspensky a păstrat înregistrările sale cu aceste discuţii şi mai apoi a aranjat materialul într-un manuscris autobiografic intitulat Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, în care a scris că în anul 1921 i-a spus lui Gurdjieff "în detaliu despre un plan pe care îl creionasem pentru o carte ce avea să prezinte prelegerile sale din Sankt Petersburg... El a fost de acord cu acest plan".

Din motive menţionate în notele biografice, cartea care expunea învăţăturile nu a fost niciodată scrisă. Până în anul 1924, Gurdjieff a fost ocupat cu institutul său din Franţa şi apoi cu scrierea operei sale monumentale, Despre tot şi toate. Ouspensky a pus bazele propriei sale activităţi în Londra, conferenţiind despre Sistem şi scriind propria carte, Un nou model al Universului. Despărţirea dintre cei doi oameni a împiedicat colaborarea lor. În realitate, Ouspensky nu i-a trimis lui Gurdjieff manuscrisul Fragmentelor până în 1947, anul propriei sale morţi. Gurdjieff a confirmat acurateţea sa şi manuscrisul a fost publicat postum în anul 1949, ca fiind o lucrare originală autobiografică a lui Ouspensky, deşi mai bine de două treimi din aceasta era reprezentată de citate cuvânt cu cuvânt ale lui Gurdjieff (ediţia franceză a purtat titlul de Fragments d'un enseignement inconnu, dar titlul în engleză a fost schimbat în În căutarea miraculosului, pentru a evita confuzia cu o altă lucrare a autorului, Fragmente dintr-o credinţă uitată, publicată în anul anterior).

Prin prezenta lucrare se doreşte împlinirea scopului original al convorbirilor din Sankt Petersburg. Ea reinstaurează expunerea citată a lui Gurdjieff, suplimentată de prelegerile sale timpurii, majoritatea din perioada 1922-1924. Aceste discuţii ulterioare, care au avut loc la Prieuré în Fontainebleau şi în New York, au fost înregistrate şi aranjate de Jeanne de Salzmann, discipolul cel mai apropiat al lui Gurdjieff. Ele au fost publicate în anul 1973, sub titlul Aspecte din lumea reală.

În căutarea miraculosului
şi Aspecte din lumea reală rămân cărţile sursă autentice ale învăţăturilor de început ale lui Gurdjieff. Cartea autobiografică a lui Ouspensky recreează în mod viu aventura întrebării sale, dar şi gândurile sale asupra aspectelor critice, incluzând dimensiunile superioare şi interpretarea Eneagramei. Ambele cărţi-sursă conţin material auxiliar despre ideile lui Gurdjieff cu privire la o varietate de subiecte, incluzând educaţia şi arta. În reconstrucţia învăţăturilor sale de început, acest volum restabileşte mai puţin de o treime din În căutarea şi chiar şi mai puţin din Aspecte, lăsând sursele originale a fi citite în vederea unui tablou complet al învăţăturii.

Această carte a fost aranjată şi editată de un mic grup de discipoli ai lui Gurdjieff şi ai doamnei de Salzmann. În afară de acest cuvânt înainte şi de notele biografice, textul constă aproape în întregime din cuvintele lui Gurdjieff, reformulate dintr-o nouă traducere în limba engleză a textului original din limba rusă a Fragmentelor dintr-o învăţătură necunoscută şi, cu permisiunea Penguin Group (USA), din Aspecte din lumea reală. Singura excepţie este prima parte a capitolului II ("Funcţii şi centri"), care a fost elaborată pornind de la lucrarea lui Ouspensky, Psihologia evoluţiei posibile a omului, bazată pe percepţia sa asupra manierei în care Gurdjieff a explicat funcţiile şi centrii "în modul în care sunt prezentaţi în conferinţele psihologice". Cuvintele rostite de către Gurdjieff la momente diferite şi cu diverse ocazii au fost modificate, mai ales în stil şi voce, unde a fost necesar, pentru o prezentare consistentă într-o singură carte. A fost luată precauţia de a conserva folosirea de către Ouspensky a italicelor pentru sublinieri şi a ghilimelelor pentru a semnala cuvintele convenţionale care au un înţeles special.

Cititorii care iau contact cu ideile lui Gurdjieff pentru prima dată ar trebui să fie pregătiţi pentru o provocare iconoclastă ce merge până la fundaţiile modului nostru modern de percepţie a lumii - mai precis, conştiinţa omului şi liberul arbitru, progresul şi civilizaţia şi semnificaţia vieţii omului în univers. Poziţionând sistemul nostru solar în vastitatea Căii Lactee, autorul introduce ideea unei măsuri în definirea lumilor finite şi infinite. El reaminteşte teoriile antice ale cosmosurilor şi statuează că legile fundamentale ce guvernează fenomenele sunt aceleaşi la toate nivelurile, că omul este un microcosmos reprezentând întregul univers. Astfel, realitatea nu trebuie percepută printr-o privire din exterior - o viziune mistică a pământului sau a cerurilor -, ci prin întoarcerea spre interior şi transcenderea timpului şi a spaţiului. Dictonul antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este invocat în sensul său originar în templul egiptean - o chemare de a ne deschide spre conştienţă, spre a vedea realitatea.

La început, Gurdjieff desfiinţează cunoaşterea modernă, presupus "ştiinţifică", bazată pe percepţiile simţurilor, şi afirmă că realitatea se poate cunoaşte doar printr-un fel special de "autostudiu" ce are loc simultan cu alte metode. În capitolele următoare, el începe prin a arăta că realizarea acestei posibilităţi depinde de propria noastră dorinţă şi efort; nimănui altcuiva nu îi pasă şi nimeni altcineva nu poate face această muncă pentru noi. Apoi, arată principiile învăţăturii sale - dar nu ca adevăruri relevate pentru a fi crezute sau ascultate. Dimpotrivă, primul principiu este ca nimic să nu fie însuşit pe baza credinţei. Cea de-a Patra Cale este, mai întâi de toate, una a cunoaşterii - nu una a credinţei sau a obedienţei. Este o cale a înţelegerii.

Gurdjieff oferă acest sfat cheie pentru înţelegerea scrierilor sale: "Nu luaţi nimic în sens literar. Încercaţi pur şi simplu să prindeţi principiul". Acest îndemn se aplică în mod evident când el vorbeşte despre relaţiile cosmice (spre exemplu, "raza creaţiei" sau "hrană pentru lună") sau conceptele metafizice (obţinerea "corpurilor" transsubstanţiale), dar este aplicabil în egală măsură structurii sale multicerebrale cu privire la fiziologia umană, de care ne avertizează că este propusă "doar ca un plan pentru observarea-de-sine". Nimic nu trebuie luat ad litteram.

Notele biografice admit că Cea de-a Patra Cale este o învăţătură ezoterică a ceea ce Gurdjieff a numit Marea Cunoaştere: ştiinţa uitată a relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu universul, care a fost transmisă prin iniţiaţi de-a lungul a mii de ani în Asia Centrală, Egipt şi Grecia. Pasiunea sa pentru a descoperi această cunoaştere a fost cea care l-a diferenţiat de cel mai apropiat prieten al său, un prinţ rus discipol al budismului Vajrayana. Tocmai principiile acestei transmisii ezoterice au fost cele care au hotărât respectivele roluri ale lui Gurdjieff şi ale celor mai apropiaţi discipoli ai săi, Ouspensky şi Jeanne de Salzmann.

Specificul final al ezoterismului este acela de a diferenţia forma exterioară, exoterică a învăţăturii ce este vizibilă celor neiniţiaţi, de cea interioară, respectiv conţinutul ezoteric ce poate fi cunoscut doar adepţilor care o practică. Exteriorul poate fi transmis de o persoană care înţelege doctrina sa, dar interiorul poate fi transmis mai departe doar de un iniţiat care poate, în practică, trăi învăţătura. Gurdjieff face această distincţie în capitolul V asupra religiilor, când deosebeşte învăţarea doctrinei care specifică ce trebuie făcut, de învăţarea cunoaşterii practice a cum să fie făcut. Pentru el, doar o persoană ce poate trăi conform perceptelor lui Hristos are a dreptul de a se numi creştin.

Învăţătura de început a lui Gurdjieff pentru grupul de la Sankt Petersburg şi de la Prieuré se desfăşura în forma exterioară a ideilor prezentate oamenilor care nu aveau niciun fel de experienţă în munca practică pentru conştienţă. Gurdjieff arăta că făgaşul spre realitatea obiectivă era prin "conştienţa-de-sine", dar putea indica direcţia necesară doar în termeni conceptuali, cu ilustraţii din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, relaţia cheie dintre minte, sentimente şi corp era exprimată metaforic prin termenii de vizitiu, cal şi căruţă. În analogia cu o casă cu patru camere, el se referea la "munca" simultană în camere diferite. Şi nevoia pentru un "supra-efort" - adică, unul dincolo de mijloacele obişnuite - a fost transmis ca un extraordinar efort normal, ca împingerea cuiva dincolo de punctul epuizării. Pentru o audienţă nepregătită, Gurdjieff nu putea indica munca practică interioară necesară fie pentru a uni centrii inferiori, fie pentru deschiderea centrilor superiori. În ultimii ani, cu vizitatori din America şi Anglia, s-a bazat pe lecturi din prima sa carte, Învăţăturile lui Belzebut către nepotul său, ca metodă de a-şi împărtăşi învăţătura în termeni alegorici.

Natura ezoterică a învăţăturilor lui Gurdjieff a fost recunoscută de la început de către Ouspensky, care era familiarizat cu scrierile teozofice şi care călătorise el însuşi în India în căutarea unei "şcoli" ezoterice. Când l-a întâlnit pe Gurdjieff, a vrut imediat să afle ce ştia acesta despre ezoterism şi "şcolile" ezoterice. Aşa cum este subliniat în notele biografice, a recunoscut mai târziu că rolul său a fost să promoveze sistemul de idei - forma exterioară a învăţăturii - mai degrabă decât să se angajeze în practica interioară sub îndrumarea lui Gurdjieff. De vreme ce amândoi au văzut învăţătura în termenii ezoterismului, despărţirea lor nu a reprezentat ruptura percepută de către discipolii lor.

Această interpretare, care acceptă distincţia exoteric / ezoteric în ceea ce priveşte învăţătura şi participanţii, contrazice percepţia stabilită pe baza comportamentului lor exterior. Pentru mine este impusă de două fapte cheie citate în notele biografice. În primul rând, Gurdjieff a condamnat învăţătura independentă a lui Ouspensky ca pe o trădare demnă de Iuda Iscariotul, când în realitate, Gurdjieff îl respecta profund pe Iuda ca fiind discipolul loial care a înţeles singur misiunea lui Hristos. La rândul său, Ouspensky a respins în mod altruist Sistemul pe care îl predase timp de douăzeci şi cinci de ani, pentru a permite discipolilor săi să se mute la Gurdjieff. Aceste acţiuni separate, chiar extraordinare, sunt, în viziunea mea, inexplicabile doar dacă cei doi oameni nu acţionau împreună pentru a promova Cea de-a Patra Cale. Pentru a fi siguri, complicitatea lor secretă nu a fost niciodată admisă de vreunul dintre ei sau de doamna de Salzmann, care trebuie să fi ştiut de aceasta. A fost însă confirmată graţie deplasării sale speciale la Londra în anul 1947 pentru a îl invita pe Ouspensky la Paris, unde avea să se reunească cu Gurdjieff. Am fost de faţă când, patruzeci de ani mai târziu, ea şi-a amintit de ultima întâlnire cu Ouspensky, cu nouă luni înainte de moartea lui. Ea a spus că a vorbit cu Ouspensky, care era în lacrimi, până târziu în noapte, despre faptul că nu era posibil să vină la Paris. Atunci el i-a înmânat manuscrisul Fragmentelor, pentru a-l returna lui Gurdjieff. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care a vorbit despre Ouspensky, ca despre un vechi prieten, cu o profundă afecţiune pe care nu ar fi putut să o fi simţit dacă acesta ar fi trădat omul pe care îl venera ca fiind maestrul său.

Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

***
In memoriam - Laurenţiu Orăşanu: Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Un om în deplină forţă creatoare, abia instalat în confortul mental al pensiei, şi care îşi intuieşte sfârşitul foarte aproape, la ce se gândeşte? Cum să dea un sens gestului morţii. Şi cum orice călătorie presupune şi o întoarcere, când şi sub ce formă? - sunt întrebările pe care le ridică Laurenţiu Orăşanu în ultima sa carte Migraţii.

Personalitatea lui Laurenţiu Orăşanu în universul literar este proteică; se vrea autor şi personaj al scrierilor sale ipostaziat în mai multe dimensiuni (pseudonime) ce demonstrează o sensibilitate complexă şi un talent diversificat: Ipse - desemnează eul poetic, Calimero semnează genul umoristic (Dicţionar cu umor geto-dacic), Ghiocel - proză scurtă şi poezie. Scriitorul editează, publică şi susţine singur o revistă de literatură la New York - Conexiuni - pe care o continuă o vreme pe internet, după ce se repatriază. A fost un activ corespondent al site-ului de poezie poezie.ro, cu poezii, proză scurtă, articole de presă. Întors în ţară după un lung exil, este recipientul a numeroase premii literare printre care şi: Premiul pentru proză al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART XXI şi primit în U.S.R., în 2014.

Regretul pentru viaţa curmată prea devreme e transcendat pe calea artei şi în locul lui se instalează firesc speranţa şi posibilitatea întoarcerii. Pornind de la Mitul Reintegrării (Mircea Eliade)şi de la Călătorii în lumea de dincolo (Petru Culianu), autorul imaginează moartea ca pe un experiment al spiritului ce se vrea împrospătat, reînvigorat prin noi forţe creatoare. Tema romanului este migraţia ce se defineşte nu numai prin schimbarea geografiei dar şi a hărţii spirituale. Filozofic, Laurenţiu Orăşanu propune călătoria inversă ca contrapunct al Marii Călătorii. Un spirit, deopotrivă ştiinţific şi umanist, autorul explică energetic acest tip de migraţie; numai un spirit tânăr (ce-şi părăseşte înainte de termen trupul) posedă forţa necesară întoarcerii (în sensul de voinţă, motivaţie a celor ce pleacă lăsând în lume o iubire sau o idee ce trebuie continuată sau valorificată). Prin eroul său Matei Gorganu, autorul propune o rezolvare a enigmei savantului Petru Culianu, ucis în toaleta din University of Chicago. El interpretează această dispariţie ca o intenţie de-a comunica cu acel dincolo. Mitul Reintegrării e deplasat către ideea de simbioză a spiritelor, fenomen ce poate surveni în anumite momente cruciale ale existenţei. Această reprezentare presupune o evoluţie spirituală ce nu ţine doar de istoria formării ca individ, dar şi de fenomene de întoarcere şi integrare parţială a altor spirite. Moartea lui Matei Gorganu nu este o simplă sinucidere ce deschide un joc al presupunerilor despre crima organizată de grupul mişcării legionare din Chicago sau de securitatea română. Ea se impune ca ritual de trecere în scopul cunoaşterii şi a legitimării unei teorii ce aşează Mitul Reintegrării într-o nouă perspectivă.

Romanul are o arhitectură polifonică ce face posibilă curgerea debordantă şi întâlnirea migraţiilor. Personajele îşi încrucişează destinele dincolo de limitele unui ciclu existenţial. Primul capitol urmăreşte exodul unei grupări legionare la Chicago (după condamnarea mareşalului Antonescu) şi surprinde o familie de evrei a cărei istorie este patetic descrisă de bijutierul Sami Weissman aflat la a treia migraţie: Lemberg -Polonia, Bacău-România şi ultima destinaţie New York (1940) (, alungat de mişcarea legionară către un nou pământ al făgăduinţei, după ce se înrolase voluntar şi luptase în armata lui Ferdinand (1914), în scopul naturalizării). Capitolul doi urmăreşte migraţia lui Felix, fata profesorului Chiriacescu - curtată de majoritatea colegilor de an - pentru a-şi uni destinul cu Matei Gorganu (alias Petru Culianu). Matei evadează din lagărul comunist pentru a deveni discipolul profesorului Vlad Mirescu (alias Mircea Eliade) cu o bursă de studii la Roma. În partea a treia, destinele se despică şi demersul alunecă în ezoteric urmărind exclusiv destinul lui Matei Gorganu, aflat şi el la a treia migraţie: Roma, Copenhaga, şi iată-l, în sfârşit, profesor la U-Chicago, deopotrivă indezirabil regimului politic din România şi grupului legionar din Chicago. Epilogul reuneşte în pagină condiţia eroilor la zece ani după moartea profesorului Gorganu. Felix, femeia fatală, cu veleităţi divinatorii moare într-un atac de cord când realizează iubirea incestuoasă a fiicei - rezultatul unei iubiri furtive - cu fratele vitreg pe care-l cunoaşte întâmplător într-o vacanţă în România.

Descoperim o scriitură armonioasă şi zveltă, de esenţă clasicizantă. Structural, prin construcţia şi minuţiozitatea detaliului scenic, întreruperea bruscă şi reluarea firelor narative, este mai apropiată de tehnica cinematografică. Finalizarea lor nu pare esenţială, importantă este trăirea, schimbarea şi impactul istoriei. Istoria este ţesută din vieţile oamenilor ce la rândul lor sunt determinate şi rânduite de istorie. Portretele psihologice - vignete ce pornesc de la modele reale sau autobiografice - sunt imortalizate într-un anumit moment de timp ce ţine de afectul sau amintirea auctorială. De multe ori istoriile se opresc brusc, chiar în punctul lor culminant, constituindu-se ca o peliculă dedicată unei idei sau unui spaţiu socio-cultural, în care epicul se mişcă în subsidiar, ca element estetic de animaţie. Istoriile demonstrează o artă desăvârşită a portretului psihologic, schiţat de multe ori în câteva linii sigure de caricaturist, alteori învăluit în detalii covârşitoare, creatoare de atmosferă. În final, havuzul narativ pune în corespondenţă toate personajele.

Există o densitate şi o conciziune a textului specifică creatorului care nu mai are timp. Un ritm susţinut în care se desfăşoară şi amalgamează destine, o vrie de migraţii transgresează spaţii istorice şi metafizice conduse sau mijlocite de sentimentul intransigent şi irevocabil al iubirii. Iubirea se aşează în afara moralei creştine, este năprasnică şi neîndurătoare, ea consolidează fiinţa şi o determină, îi dă un sens sau urmăreşte împlinirea unui destin exemplar. Aceeaşi vrie şi ritm de sarabandă l-am întâlnit la regizorul Nemescu în filmul California Dreamin' - unde viaţa- dinaintea morţii - forfoteşte, trepidează, are acea viteză, intensitate şi strălucire a călătoriei prin tunelul luminos al celor trecuţi prin moartea clinică, despre care autorul comentează ca fiind singurele mărturii înspre şi dinspre dincolo în care senzaţiile şi percepţiile sunt înlocuite de impresii şi halucinaţii.

În apropierea morţii ce se prefigura cu certitudinea unei boli terminale dintre cele mai agresive, Laurenţiu Orăşanu este fascinat de lumea ezoterică a chiromanţilor, a para-normalilor şi a prezicătorilor. Scriitorul îşi îndreaptă privirea către miracolul acestei lumi în prag de-a o părăsi, evocând fenomene ca Nostradamus, Giordano Bruno sau Petrache Lupu, sfântul de la Maglavit (ciobanul cu darul clarviziunii, căruia "Moşul" i s-a arătat de trei ori). Spiritul magic al lui Culianu, fascinat de lumea şi filozofia Renaşterii, (Marsilio Ficino şi Pico de la Mirandola), este modelul personajului său, marcat de un destin la fel de tragic şi misterios. În viziunea lui Matei Gorganu, aceşti aleşi aud voci sau au viziuni integrând marile spirite ale celor trecuţi dincolo. Ideea se naşte într-o mănăstire din Veneţia, unde Matei descoperă o scrisoare a lui Giordano Bruno către protectorului său Giovanni Moncenigo. Ea vorbeşte de lucrarea "Cena de le Cenere" ce preia şi continuă teoria heliocentrică a lui Copernic, fără ca G. Bruno să fi cunoscut vreodată scrierile fizicianului.

Sintagma "de-aici nu se vede acolo" explică condiţia damnată a omului ce nu găseşte sprijin în "zeii" care pur şi simplu "nu văd" , sau nu înţeleg suferinţa umană. Ea impune o nouă religie, aşa cum îi şopteşte spiritul profesorului Mirescu, în care comunicarea cu dincolo se realizează în două sensuri. Universul lui Laurenţiu O. este populat de spirite ezoterice ce au un destin de împlinit, şi prin urmare, acţiunile lor, oricare or fi ele, sunt justificabile. Religia lor se apropie mai mult de filozofia greacă decât de spiritul creştin. Morala lor este cea a elitelor, a stăpânilor, aşa cum o definea Nietzsche, ce lucrează în sensul dezvoltării şi îmbogăţirii spirituale a societăţii. Felix acţionează condusă de spiritul iubirii. Asemenea Medeii sacrifică tot, lăsând în urmă părinţi, tradiţii, iubiţi, prieteni. Îşi părăseşte iubitul şi pleacă într-o lume necunoscută cu un Jan oarecare pentru a-l întâlni pe Matei şi a se dedica întru-totul carierei lui ştiinţifice Personajele romanului ridică întrebarea pe care Nietzsche o pune în Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa Voioasă): dacă ne putem imagina că ştiinţa ar fi existat sau atins nivelul de astăzi dacă n-ar fi fost pusă la cale de magicieni, alchimişti, astrologi şi vrăjitoare?

Lumea de dincolo este abordată spiritual, ca modalitate de transcendere a suferinţei. Filozofia autorului se concretizează în acel dincolo există şi ideea că putem să ne întoarcem când dorim; concepte induse prin epifania profesorului ce-l iniţiază în noua religie.

Scriitorul îşi propune o trecere magică abordând terapia scrisului chiar şi pe patul de moarte în spital, când face ultimele corecturi. Moartea autorului în paralel cu desăvârşirea unei creaţii defineşte o poetică ce reproduce ca pattern primul episod al Migraţiilor. Vera, nepoata lui Sami Weissman, o tânără artistă hippie, suferind de o boală necunoscută, nu poate să moară până nu-şi desăvârşeşte tabloul-templu, ce se întinde circular pe zidurile atelierului de creaţie. Episodul trimite la legenda Meşterului Manole şi la templul Iuliei Haşdeu. Zidul pe care Vera pictează are semnificaţia durabilităţii creaţiei şi este în acelaşi timp un sanctuar sau un portal către dincolo prin care comunicarea cu defunctul va rămâne viabilă pe calea artei. Iconografia Verei aduce o religie "hippie" provocată de dispariţia profetului ei: John Lennon. Părinţii Verei a căror destine s-au despărţit cu 40 de ani în urmă (Simona Weissman şi Adrian Georgescu, simpatizant activ al grupării legionare din Chicago) se vor regăsi prin fiica lor în acest spaţiu sacru - punte peste timp.

Laurenţiu Orăşanu este şi autorul iubirilor furtive. Înainte de-a se concretiza într-un ideal, iubirea este un joc, o cavalcadă, o căutare sau un instrument de cunoaştere. Ea nu istoveşte şi nici nu acţionează în detrimentul virtuţilor eroului, ci le potenţează sau se constituie ca sursă de inspiraţie şi energie. Un ideal ludic, impudic şi cavaleresc al iubirii aparţine deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în afara oricăror pre-concepţii moral-creştine. Idealul feminin nu este soţia castă, dedicată copiilor şi casei, ci femeia atot-cuceritoare, fatală, superioară bărbatului, devoratoare, meşteră şi fără scrupule în ale iubirii. În ciuda unei aparente frivolităţi, femeia caută iubirea perfectă care trebuie să corespundă modelului şi idealului ei.

Se observă o evoluţie a sentimentului iubirii de la genul scurt (Totul pe alb -culegere de povestiri), unde modelul erotic este mecanicist, la roman - unde erotismul devine doar o dimensiune importantă a fiinţei ce-şi arogă drepturile tinereţii şi frumuseţii.

Autorul aşteaptă cu stoicism ultima migraţie şi regretul plecării din lume este escamotat în speranţa întoarcerii oricând dorim. De aceea, Matei se vrea, precum autorul, călător etern între două lumi. Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă.)

Eroul se surprinde dintr-odată în jocul unor preocupări bizare: şahul, pe care-l practică miraculos cu mutările marelui campion Emanuel Lasker, jurnalismul anti-comunist şi presa favorabilă monarhiei. Profesorul îi revelă epifanic legătura cu spiritul evreului Wolfi Eisen, camarad de regiment cu Sami Weissman. Wolfi moare în tranşee, unde juca şah orb purtând cu el cartea cu mutările celebre ale lui Lasker. Sami nu e altul decât străbunicul noii sale iubite Patty, ce intră în posesia cărţii lui Lasker după moartea prietenului său. Locuit de spiritul lui Wolfi, prin acel fenomen de întoarcere controlată şi integrare a spiritelor, Matei îşi explică înclinaţia subită către religia şi filozofia iudaică. Spiritele alese deţin această calitate de-a efectua călătoria invers fără riscul de-a se întoarce în persoana unui troglodit.

Autorul încearcă o elucidare a misterului morţii lui Culianu, propunând varianta sinuciderii, la care eroul, angajat în proiectul călătoriei în două sensuri, nu se gândise până n-a intrat în posesia pistolului oferit de Adrian Georgescu (bunicul iubitei şi omul de bază al lui Malcu, şeful mafiei legionare din Chicago). Eroii acţionează în sprijinul unei idei sau instituţii ce le conferă un sens existenţial şi o misiune de credinţă. Malcu şi Andrei se manifestă sub semnul jurământului dat legiunii, Felix îşi pune toată priceperea şi energia în cariera lui Matei, Marcel Dragoman - spionul post-revoluţionar rămâne fidel securităţii care l-a educat şi l-a scos din mizerie. Gorganu se sacrifică pe altarul ştiinţelor ezoterice

Toate personajele contribuie la crearea imaginii crimei perfecte: telefoanele de ameninţare, victima care îşi invită călăii la aceeaşi oră în cabinetul său, pentru a îndepărta obiectul delict ce ar fi putut fi interpretat ca o sinucidere. Convocarea victimelor la ora morţii anunţă o formulă ritualică a trecerii.

În subsidiarul acestui demers cu aparenţă de thriller, răzbate pluralitatea lumilor, configurarea destinelor într-un arbore de decizie, puterea extraordinară a gândului ce poate controla conştiinţe. Precum în tragedia greacă, destinul eroilor este predeterminat şi revelat prin arta premoniţiei cu care eroul cochetează prin emisiuni televizate despre telepatie şi clarviziune, unde Patty serveşte ca mediu.

Aspecte ale peisajului socio-politic românesc se reliefează documentar, echilibrat, fără parti-pris-uri, analiza în evantai urmăreşte mai multe perspective, reliefând ipoteze sau puncte de vedere. Spre deosebire de fanaticii Malcu sau Rădoianu - securistul în rezervă catapultat pe rol după revoluţie, atât Andrei cât şi Marcel Dragoman îşi simpatizează şi compătimesc victima dar sunt gata să ucidă în spiritul misiunii încredinţate de legiune sau securitate. De-asemenea amândoi vădesc simpatie pentru regele bătrân şi inofensiv. Structura de thriller din partea a doua a romanului conferă o anume tensiune dramatică, dar în fapt, toate aceste intrigi încurcate constituie în accepţiunea autorului instrumente ale sorţii controlate sau induse de eroul ce vrea să-şi asigure notorietatea post-mortem. Detaliile scenetelor ce aduc profesionalismul înalt al securistului în periplul său Amsterdam-Toronto-NY sunt excesive şi de multe ori gratuite. Tot acest arsenal de schimbat plăci la maşini, paşapoarte, deghizări, procurat pistoale în ţara în care oricine poate fi purtător de arme, sunt demne de un James Bond.

Matei nu numai că-şi atrage proprii călăi pe care-i recunoaşte aşa cum cândva a recunoscut-o pe Felix, dar îi şi absolvă de crimă, îndeplinind el actul al cărui semnificaţie ar fi însemnat îndeplinirea misiunilor celor doi.

Geografia spirituală a migraţiei trece prin mitul Marii Călătorii într-o perspectivă filozofică nouă, a celui care-şi pregăteşte temeinic şi conştient trecerea. Ea este imaginată ca o migraţie către acel "dincolo" de unde se poate întoarce oricând - "controlat" - să ne locuiască cu spiritul sau cu opera pe care o lasă în urmă.

Migraţii rămâne viabilă prin punerea în ficţiune a unor fenomene socio-istorice de interes pentru înţelegerea destinului României pe întinderea unui secol în paralel cu resuscitarea ideii de spirit universal într-o viziune filozofică nouă. Acel homo universalis al renaşterii îşi găseşte explicaţia în teoria "călătoriei" în ambele sensuri prin care spiritele se integrează în sensul continuării şi elucidării marilor idei ce n-au putut fi rostite în întregime pe parcursul meschin al unei vieţi. "Călătoria" inversă, atunci când poate fi "controlată", devine benefică pentru omenire în măsura în care spiritul universal se îmbogăţeşte.

Numele eroilor nu sunt întâmplătoare. Profesorului Mirescu asistă la miracolul lumii, căruia îi caută semnificaţii. Numele face aluzie la Pico de la Mirandola, obiectul cercetărilor lui Petru Culianu. Gorgan, cuvânt de origine orientală, are semnificaţia unei movile peste un mormânt străvechi. Numele anunţă destinul morţii pe care eroul are forţa să şi-l construiască singur şi sugerează deopotrivă reprizele reiterate ale spiritului în această lume şi conexiunile lor în material.

Tema migraţiilor stă în centrul preocupărilor scriitorului Laurenţiu Orăşanu. Ea vizează biografia autorului îmbrăcând diverse forme: anecdota, povestirea, romanul şi poezia în variate şi ingenioase formule prozodice. În ultimul său roman, Laurenţiu Orăşanu integrează ficţional migraţiile terestre în Marea Călătorie - ca ultimă experienţă existenţială şi creatoare a scriitorului, dar tema apare mai întâi în volumul de versuri Cronica lui Ipse şi alte valentine (Editura Timpul, 2004) şi în volumul de povestiri, Totul pe alb (Editura Semne, 2014), superior din punct de vedere estetic romanului.

Proza scurtă (Totul pe alb) defineşte o scriitură poetică, subtilă, de o mare sensibilitate. Laurenţiu Orăşanu este poetul adolescenţei surprinsă cu un umor nostalgic, fin şi debordant: Vocaţia unui agent de circulaţie, Ultima noapte a adolescenţei. Poetul urmăreşte anii de şcoală, ai serviciului militar, anii de formare. Remarcabilă este povestirea artă poetică ce conferă titlul volumului (Totul pe alb). Autorul este nemulţumit de autenticitatea scenelor erotice din scrierile sale. Muza scrisului este iubirea. O femeie într-un pardesiu negru se lipeşte senzual şi olfactiv de trupul lui în tramvaiul ce merge spre Miciurin. Lasă un număr de telefon asigurându-l languros că "nu e ce-ai putea crede". Coboară şi dispare urcând treptele mănăstirii Caşin. Scrisul e, prin urmare, un har, o conexiune cu divinul, el apare şi dispare enigmatic - e un număr de telefon, nu trebuie decât să-l chemi - după cum îi face semn femeia desenând cu mâna un cerc în jurul urechii în timp ce coboară.

Tema iubirii e concretizată într-un erotism exacerbat şi excesiv, dar se anunţă şi în pas de vals şi parfum de trandafiri roşii - în Maman Giselle; o povestire cu iz romantic în care Eros şi Thanatos îşi găsesc expresia perfectă în episodul cu bătrâna ce moare retrăind un moment sublim cu fiinţa iubită. În urma unui atac cerebral şi a pierderii memoriei, Giselle se întoarce în lumea de-odinioară în care a fost cu-adevărat fericită, îşi pune rochia albă şi pălăria ce au aparţinut acelei lumi şi se pregăteşte pentru o seară la Ritz, unde căpitanul Stamatescu o va cere în căsătorie. Motivul divinaţiei, surprins la limita între artă şi ştiinţă în ultimul roman, apare şi în proza scurtă. La ghicitoare este o "La ţigănci" eliadescă. O suită de road-stories (Saint Louis, New York-Las Vegas-... California) - realizate cinematografic - se constituie într-un periplu autobiografic ce înscrie experienţa americană fără parti-pris -uri, cu plusurile şi minusurile ei.

Laurenţiu Orăşanu este şi poet şi încă unul autentic. În Cronica lui Ipse şi alte valentine, se vădeşte un adevărat maestru al prozodiei, se joacă cu cuvintele cu uşurinţa şi profesionalismul unui scamator ce pare că ţese la pânza poeziei fără cel mai mic efort. Ludicul conferă la prima vedere o uşurătate a versului ce alunecă, prin forţa de expresie şi calamburul cuvintelor, în epigramă sau parodie, dar la o evaluare mai atentă, sensibilitatea şi arta poetică se impun. Înainte de-a se grupa în carte, poeziile apar pe site-ul poezie.ro sub pseudonimul Calimero, şi se înscriu adesea ca un dialog poetic "de portrete" cu colegii de breaslă ce publică pe acelaşi site.

Într-o poezie de notaţie poetul propune un univers tehnologic de Păcală modern, digitalizat, populat cu biţi, bugs, viruşi, telefonie şi alte vieţuitoare binare. Mare creator de atmosferă, înfăţişează o lume împestriţată, de şaradă prin care strecoară subtil manifestul poetic, ridicând jocul în prelungirile lui abisale: Calculatorul lui Ipse: "În colţ lucea un Pentium IV" / Lângă ceaunul gros de tuci, O oaie-l privea idolatru, / Şi rumegând făcea clăbuci.... El i-a întrebat cumva în şoaptă / Ce caută-n eter hai-hui, / I-au spus: De la Ignat aşteaptă / Pe Ipse şi cronica lui.". Ironia, şaga, burlescul răzbat din fiecare vers prin construcţia butadei şi arta rimei.

Ca univers poetic, prin rima încifrată se apropie de Leonid Dimov, atât că forma e riguros fixă şi nu alternează versul alb cu rima. Poetul se auto-persiflează, ironia îi defineşte poetica, se recunoaşte în poezia lui Dimov: Am vrut să fiu poet oniric: "Priveam, de mic, poeţii-onirici, / Mi se păreau frumoşi şi cinici, / Mergeam pe jos, pe Dimitrov, / Un pas în urma lui Dimov."

Sentimentul iubirii se concretizează din anii de şcoală unde este asociat cu tezele de mate sau meciurile de fotbal (Şoapte de dor). Apoi iubirea delirează în proiecţii cazone, instrumentalizată cu recuzita câmpului de luptă: archebuza, reduta, binocularii. În cetatea cu creneluri andaluze (Reduta andaluză), se semnează tratate de pace cu iubita. Iubirea este un fel de chemare la arme - o luptă crâncenă, fără cauză, ea se reliefează mereu ca o bătălie pierdută: Cetatea cu creneluri andaluze / Tu ai predat-o-n zori, cu un ştergar, Am adormit visând, pe archebuze, / Cu-o ultimă scânteie de amnar / Şi un tratat de pace-nscris pe buze.

Ciclul Valentinelor - aluzie la sărbătoarea moştenită în ţara de împrumut - alternează rimele încrucişate cu cele împerecheate, trivializând în favoarea curgerii impetuoase a versului precum sângele nerăbdător şi fierbinte prin venele valentinelor. Lumea e o forfotă de valentine: sore medicale, curtezane, doctoriţe, ghicitoare - un univers în care feminitatea răzbate la tot pasul. A treia valentină reprezintă un adevărat festin gastro-erotic: "Şi de la fuste la sandale / Văd şlefuiri monumentale / Copane rumenite bine / Nu guşti la alte Valentine... / Şi-n plin delir papilo-gastric / Constat că am stomacul spastic. /

Iubirea sfârşeşte în cămările încărcate cu aromele senzuale ale lui Emil Brumaru sau în descendenţa lui Ion Pillat ce cântă Cămara de fructe. Poetul abordează senzual şi voluptuos miesmele şi gustul mâncărurilor ce devin emanaţii ale ideii de femeie, în poezia "Cămări nostalgice". Absenţa iubirii este asimilată unei cămări goale, pustiite care-şi pierde culorile şi aromele. Cămările nostalgice definesc deopotrivă un univers matematic, erotic şi cazon, preluând expresionist suferinţa poetului: "Rătăceam prin cămări, mă priveau borcanele goale, / Dulceaţa de vişine toată fugise-n clătite, / Pisici languros măsurau perimetrul la oale, / Torceau iar şi iar amintirile lor smântânite. /... Atârnă ciorchini stafidiţi pe o sfoară de iută, / Îi scutur şi cad ca stindarde de-armate învinse / ". Deliciile femeii dispărute se contopesc cu gusturile uitate ale cămării. Poetul rămâne împietrit în euforia pierdută a nunţii, iubirea nu mai e recuperabilă: "Sunt singur în toată cămară, ca sus pe redută, / Am tălpile-n sânge şi-n ceara de nuntă sunt prinse."

Volumul Cronica lui Ipse şi alte valentine experimentează formele fixe ale poeziei, inspirate de poeţi clasici sau moderni. Urmează ciclul rondelelor parodizante: "Rondelul mahalalelor", "Rondelul curtezanelor", "Rondelul dinozaurilor" - cu tentă politică ce într-un limbaj cifrat face apologia dinozaurului; el, de fapt, nu a dispărut ci s-a adaptat la noile condiţii, acum când globul s-a mai încălzit, dar oul dinozauresc a rămas de prăsilă. Poeziile aduc uneori construcţii sintactice ce repetă prozodic sau muzical poeme cunoscute: "Bărbatul", "Lapte, vin şi revoluţie" ("Sunt tânăr, doamnă", Mircea Dinescu), Mae (Mioriţa), "Blonde şi şoareci", "Cezarul şi brokerii" (referinţe eminesciene: "La steaua", "Împărat şi proletar"). Portretele poetice de factură umoristică, adresate colegilor de pe poezie.ro, încearcă o formulă mixtă, fiind un soi de balade-epigrame-parodii. Balada electronului se încheie cu o tentă argheziană: "De n-ar fi electronii, n-ar fi nici Internet, / Iar noi în loc de chaturi am sta la tabinet. / Aşa că pentru omul, ce-a scormonit atomul, / Am scris poemu-n care îşi creşte electronul" În "Balada şemineului" focul sacru al şemineului se eternizează sorescian prin prezenţa electricităţii. "Balada Romtelecomului" este o glosă cu metrică şi ritm eminescian. "Rondelul mahalalei" aduce o tentă simbolistă, o monorimă şi atmosferă minulesciană.

Sunt urmărite pe rând toate formulele prozodice: epigrame, ghicitori, zicale, mirări, legi, nimericuri - ce sunt echivalente sintactice ale acelor limericks (poezii populare ce ţin de folclorul saxon): "Era în deşert un dud crud, / Crescuse stingher şi zălud. / Un câine a trecut, / şi dudu-a crezut / că plouă în deşert doar pe dud". Alte poezii abordează teme livreşti: "Odiseea modernă", "Don Quijote la Salamanca". Parodia nu adresează autorul sau textul literar ales ca model poetic, ci relaţionarea acestor creaţii cu actualitatea unei lumi superficiale şi mercantile în care adevăratele valorile sunt depreciate sau integrate mecanic.

O nouă estetică a poeziei se prefigurează abstract în "Prescomante şi frintuşi", unde limbajul poetic este descentrat sau inventat cu excepţia cuvintelor de legătură (conjuncţii şi prepoziţii) şi câtorva verbe, singurele care dau un sens epic dicteului. Limbajul născocit nu are nimic din tonalitatea incantaţiilor barbiene sau magia cântecului de înger al lui Matei Gavril (Lavola-dolada, lavoladolid./ Sufiexodimero uburumabora). Poezia trimite mai degrabă la "glorii şi cronopii" lui Julio Cortazar. O anumită muzicalitate susţinută de alternanţa şi aliteraţia consoanelor împreună cu rima ingenioasă conferă organicitate poeziei: "Prescomante hipertate de glosturi, / Mistornisite că vin delibosturi... / Că frintuşii înfrintoşau pe la zosturi / Prescomante hipertate de glosturi."

Revenit din migraţii, regăsindu-se în matricea stilistică românească, scriitorul părăseşte graţios această lume, propunând corespondenţe literare şi metafizice legate de iminenta sa dispariţie. Romanul Migraţii - o autoscopie a psihiei ultragiate de un destin stupid - nu aduce cu sine lamentaţie sau spaimă în faţa necunoscutului, ci oferă un sens măreţ şi constructiv condiţiei artistului.

(Pe 13 februarie 2016 s-a comemorat la Ploieşti un an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului urmată de lansarea "Migraţiilor" la care au participat Bedros Horasangian şi Christian Crăciun. O altă lansare a cărţii a avut loc la librăria Eminescu în Bucureşti, pe 20 februarie 2016. Avem credinţa că autorul a călătorit invers cu aceste ocazii, s-a integrat spiritului viu al audienţei şi s-a bucurat de recunoaşterea ultimei sale creaţii.)

(NY, mai 2016)